Din categoria: "Oameni cu care am colaborat cu mare drag si pentru care am scris cu si mai mare drag"

Cum dam suflet fotografiilor (http://nationalphotographic.ro/cum-dam-suflet-fotografiilor.html)

“Mi-am dorit mereu sa am un aparat foto bun si sa fac fotografii frumoase. Sentimentul e sigur cunoscut de cei care impartasesc aceasta dorinta. Imi doream sa fie simplu, dintr-o apasare de buton si-un moment prielnic sa surprind o frantura de viata in culori, precum si stari ale persoanelor care imi vorbesc. Sa fac poze care au viata, poze cu suflet cum imi place sa spun.

Imi amintesc cu cata curiozitate rasfoiam albumele de fotografii vechi ale familiei. Poze atent ordonate, dupa data sau tema, majoritatea alb-negru, din ele mereu zambindu-mi ba bunicii, ba mama cand era tanara si parca era decupata dintr-o revista fashion a acelei vremi, ba chiar eu mica fiind si mereu cu gura pana la urechi. “Pozele astea au suflet, spun o poveste, au ceva aparte”, imi spuneam.

Una dintre dorintele exprimate la inceputul acestui an a fost sa imi cumpar aparat foto si sa invat sa fac poze frumoase. Si asa am inceput cu seriozitate rasfoirea revistelor de specialitate pentru a face primul pas: alegerea aparatului foto bun pentru mine. Procesul a fost unul destul de anevoios, avand in vedere, pe de o parte, ca nu ma pricepeam tehnic, iar pe de alta parte ca aveam un buget restrans. Dorindu-mi, am perseverat. Mi-am intrebat prietenii cunoscatori, am facut dese drumuri la magazinul cu aparatura foto pentru a cere consultantilor parerea si am reusit sa aleg modelul. Pentru cumpararea lui la cel mai bun pret am inceput o alta cautare care a durat mai putin: de la prietena mea din America la magazinul despre care va vorbeam, alegand rapid varianta cu America. Imi amintesc si acum ca noua jucarie a ajuns la mine intr-o vineri dupa-amiaza si i-am dedicat tot weekendul. Dar degeaba l-am invartit pe toate partile, degeaba i-am citit cartea tehnica si degeaba i-am apasat toate butoanele. Nu ma pricepeam. Trebuia sa fac un curs, sa invat. Dar unde, cu cine?

Intamplator sau nu, dupa cateva zile de la achizitionare, am intalnit pe strada, iar intamplator sau nu, o veche cunostinta. Din vorba in vorba am ajuns sa-i povestesc despre pasiunea mea si despre dorinta de a invata sa fotografiez in cadrul unui curs. Doar ca nu stiam pe nimeni si nu vroiam sa ma duc oriunde. Si ce sa aud? Persoana respectiva tocmai terminase un curs foto pentru incepatori. “Iti recomand din tot sufletul cursurile organizate de National Photographic. Atmosfera deschisa, creativa, plina de caldura si profesionalism in sensul adevarat al cuvantului”, mi-a spus cunostinta mea.

In trei zile de atunci eram deja inscrisa la cursul “Photography Basics”, iar dupa inca o saptamana il incepeam efectiv. De la o saptamana la alta faceam poze din ce in ce mai frumoase. Invatam multe, stiam sa-mi butonez aparatul foto. Timp de 5 saptamani am invatat despre parametrii de baza in fotografie, despre setarile aparatului, modurile de masurare a luminii, modurile de focusare, tehnici de fotografiere si de compozitie si cate si mai cate. Eram asa bucuroasa si mandra de fotografiile mele. Imi umpleau sufletul.

Legendele nativilor americani spun ca fotografiile fura sufletul oamenilor. Poate ca doar il imprumuta. Nu stiu. Eu, invatand tehnici de fotografiere, reusesc acum sa dau suflet fotografiilor mele, sa le dau viata. Mi-am indeplinit dorinta: fac fotografii frumoase. Le multumesc din suflet atat profesionistilor, cat si oamenilor care formeaza National Photographic.”

Flori in suflet si mereu pe scaunul din fata

Am plimbat buchetul de flori un weekend intreg. Si l-as mai fi plimbat, daca as mai fi avut drumuri de facut. Este un buchet frumos, frumos de tot format din 15 lalele rosii, care contrasteaza al naibii de bine cu verdele propriilor frunze, impachetat cu atentie, care poarta un mesaj pe sufletul meu, dar care aleg sa ramana intre mine si dragul meu expeditor.

Dar ce este cu acest minunat buchet de flori?

Vineri, saptamana trecuta, am plecat putin mai devreme de la birou. (Da, dupa o lunga perioada vin si plec de la birou J) Urma sa plecam din Bucuresti, sa ne tragem sufletul intr-un loc mai linistit. L-am sunat pe Dear, i-am zis ca ne putem vedea mai devreme si mi-am continuat mersul pe jos catre prima statie de Metrou. La scurt timp dupa ce am facut anuntul aud telefonul sunand. Display-ul imi arata un nume complet cu care nu puteam face si pace nici o legatura rapida in minte. Am raspuns. Anumite tonalitati ale vocii imi erau cunoscute, dar tot nu realizam cu cine vorbesc. Cu un ton ferm mi-a zis sa stau locului si sa astept sa vina. (Intre timp am realizat si cu cine ma conversam. )Ascultatoare cum ma surprind uneori ca sunt am ramas in acel loc pana a venit omul. Ajunge, opreste masina in dreptul meu, dar in timp ce incetinea am zarit prin geamuri buchete frumoase de flori: unul pe scaunul din fata, altele pe bancheta. In cele cateva secunde pana a oprit m-am gandit: „Frumos buchetul de pe scaun. Tare frumos!”

Opreste masina, deschid portiera si vad cum buchetul de pe scaun e ridicat si imi este inmanat. Era pentru mine! Cu mesaj cu tot! Am ramas cu el in mana, uitandu-ma la fiecare bucatica ce-l alcatuia, citind si recitind mesajul, remarcand finetea si simplitatea cu care oamenii speciali si dragi ai Florariei Broti  l-au  „construit”.  Am simtit ca nu imi ajunge tot zambetul pe care il am pentru a exprima ce-am trait in acel moment. Au urmat cca 40 de minute de mers razand pe strada si in metrou, de surprins multe priviri, mai ales feminine, unele parandu-mi admirative, altele nostalgice.

Simtind mai mult ca zbor in loc ca ating pamantul cu piciorul, m-am intalnit cu Dear si ne-am pregatit de plecare. „Ce facem cu florile?” a venit intrebarea. „Cum, ce facem? Florile vin cu noi!”, am raspuns. Zis si facut. Le-am pus intr-un recipient cu apa si le-am tinut in brate pana la destinatie. Tot in scaunul din fata. Acolo au stat la loc de cinste si m-am bucurat de ele de fiecare data cand apareau in aria mea vizuala. Tot pe scaunul din fata s-au intors frumoasele flori in Bucuresti.

Imi zambesc dimineata si seara. Si ma fac sa zambesc. Superb, Dear! Lu.

Un pas inainte dupa Saptamanile bloggerului sustenabil

Stati asa, asteptati-ma si pe mine, is mai codasa, dar nu ma las.

Cand ziceam ca Dumnezeu are umor cred ca nu eram nicidecum departe de adevar. Caci comic s-a dovedit a fi in a doua saptamana a bloggerului sustenabil. Si daca nu mi-a fosta suficienta provocarea lui Cristi/Chinezu, atunci am mai primit una, de la El.

Asadar, daca dupa prima saptamana  cand va spuneam ca am fost socata de cata mancare arunc (dar nu am fost singura), ca am fost mai atenta la consumul de apa si ca voi incerca sa fac ceva cu obisnuita cumparaturilor marunte, dar netrebuincioase, a urmat cea de a doua saptamana unde intervine hilarul divin.  Mi-am mutat cuibul din cel in care am inceput experimentul in altul, astfel ca la consumul de apa nu as mai putea spune ce mi s-a intamplat, daca s-a intamplat sau daca am incurcat-o si mai rau. Dar pot spune cate ceva despre comportament, caci am fost atenta la mine. Si asa am reusit ca in timp ce spal vasele sa mai opresc apa, trecand peste  vocea „piticului de pe creier” care tot zicea ca daca nu aud apa curgand, grasimea de pe vase nu se va spala bine. Si aici imi amintesc ce mi-a zis zilele trecute o prietena : „eu nu pot sa ma spal pe dinti daca nu aud apa curgand pe fundal... simt ca ma inec.”  Asa si eu, insa am observat ca vasele se curata, chiar daca nu curge apa suvoaie, suvoaie. Iar apa pentru gatit am folosit-o exact pentru 2 persoane. Deci se poate. Aaa, si am reusit sa scot un nou timp la dus: 5 minute, in loc de 10. Cu toate astea nu cred ca am economisit mai mult de 5%, insa sunt multumita ca am reusit sa fac o schimbare de comportament.

Cat priveste mancarea, a existat o lista de cumparaturi pentru „dimineata si seara” de care m-am tinut. Masa de pranz a fost insa pe sistemul "comandam ceva si ne vine fix in bot" conform Decalogului celor care vor sa cheltuiasca mai putini bani pe mancare facut de Chinezu insusi. Insa la finalul saptamanii, am facut calculul si am ajuns la aceeasi bani pe care ii cheltuiam inainte pe mancare + obisnuinta cumparaturilor marunte si netrebuincioase.

Ca atare, in cazul meu, pana la schimbarea si imbunatatirea acestei situatii, zic ca este bine, caci macar am cheltuit pe ceva care chiar mi-a fost util. Si iar tine de comportament si de dorinta de a-l schimba...sau nu. Dar eu cred ca odata ce creierul meu a perceput ca exista si alta posibilitate, nu se va opri din „lucru” si-mi va tot da teme, gen „imi va sta pe creier”.

Na, chiar daca nu sunt tare mandra de mine si de cum m-am comportat in cadrul acestui experiment, sunt bucuroasa ca am fost parte si ca ceva in mine s-a miscat.

Oricum, pe deplin ma bucur ca Unilever si compania de cercetare 360Insights au avut gandul minunat de a face 9 saptamani experimentul social, iar cele 7 familii de romani, diferite demografic, au putut face schimbari in stilul de viata a familiei lor, reducand deseurile alimentare si consumul de apa.

Tin sa reamintesc sfaturile Unilever si 360Insights, poate va prind bine si voua:

Pentru reducerea cantității de resturi alimentare aruncate

1.       Faceți o planificare săptămânală a meselor familiei

a.       Decideți ce veți găti pentru a stabili exact ingredientele și cantitățile de care veți avea nevoie

b.      Estimați numărul de mese, eventual gustări, pe care le veți avea în săptămâna următoare

2.       Întocmiți o listă de cumpărături

a.       Cumpărați doar produsele de care aveți nevoie

b.      Monitorizați produsele care sunt pe terminate

3.       Congelați resturile alimentare – nu le aruncați, le puteți folosi ulterior, economisind astfel timp, bani și resurse

4.       Gătiți cu resturile de mancare rămase-există o multitudine de rețete care vă pot ajuta să fiți creativi in bucătărie și să nu aruncați mâncarea rămasă.

Pentru reducerea consumului de apă

       1.       Faceți dușuri scurte, durata optimă a unui duș este de 4 minute

2.       Învățați modul corect /eficient de a spăla vase și rufe (planificarea unei zile/săptămână pentru spălarea hainelor), dar și de a vă spăla pe dinți (spre exemplu, trebuie să opriți apa în timpul periajului)

Tin sa precizez, de la mine putere, ca lista ramane deschisa atata vreme cat gasiti si alte posibilitati prin care reduceti consumul, schimbati comportamentul fata de consum.

Nu am venit cu infografice, calcule procentuale, insa am venit cu experienta prin care am trecut si acest lucru inseamna mult mai mult...pentru mine.

Sustenabila sau mai putin, ma consider cu un pas mai Sus dupa aceasta provocare, deci Multumesc: divinului, lui Chinezu pentru provocare, mie pentru implicare, celor de la Unilever si 360Insights pentru idee si implementare. :)

Saptamana bloggerului sustenabil: Beau, mananc, arunc mult = cheltuiala + mediu incarcat vs Beau si mananc cumpatat, arunc mai putin = economisire+mediu protejat

Eh, fix acum o saptamana deschideam mail-ul de la Cristi/Chinezu, mail-uri pe care am ales sa le primesc zilnic, pentru mine raspunzand scalei de calitate. Deschizand acel mail mi-au atras atentia doua cuvinte: invitatie si sustenabil. Trezindu-mi atentia diminetii, am vrut sa aflu despre ce e vorba. Era vorba despre „Saptamana bloggerului sustenabil”, un experiment adresat bloggerilor, un experiment adresat, dupa parerea mea Omului-blogger care consuma apa asa cum stie el mai bine sa o faca, care cumpara manacare, mananca si apoi arunca din ea mai mult decat a putut sa manance, care poate nu s-a gandit niciodata mai profund daca tot ce consuma sau se gandeste ca vrea sa consume este intr-adevar ceea ce are nevoie. Si fac parte din aceasta categorie, nefiind mai cu mot decat altii. Ca atare am acceptat imediat invitatia si m-am pus pe treaba.

Pana sa va spun cum a decurs experimentul meu si cum mi-au iesit rezultatele, vreau sa precizez ca la baza experimentului nostru sta experimentul  social al Unilever  si  al companiei de cercetare 360Insights realizat timp de 9 saptamani in casele a 7 familii de romani, cu profile demografice diferite. In urma recomandarilor primite de la specialistii implicati in proiect, cei 7 participanti au făcut mici schimbari in stilul de viata al familiei pentru a reduce deseurile alimentare si consumul de apă. Printre recomandarile pe care le-au primit din partea Unilever, pentru un stil de viata mai sustenabil, s-au numarat: planificarea saptamanala a meselor, efectuarea cumparaturilor pe baza de lista, congelarea si refolosirea resturilor alimentare, marirea frecvenței duaurilor, in detrimentul bailor, oprirea apei in timpul spalarii pe dinti, planificarea eficienta a spalarii hainelor. Dupa 6 saptamani de implementare a recomandarilor, participantii au reusit sa economieasca pana la 8 metri cubi de apa si au redus aproape in totalitate cantitatea de mancare aruncata la gunoi.

Iar daca acesti oameni au reusit, inseamna ca nu este ceva de nerealizat, ca atare mi-am zis ca as putea si eu. Macar pot incerca. Si am demarat propriul experiment. Am plecat in acest demers de la nivelul la care mi l-am impus acum cativa ani: sa nu mai las apa sa curga cat timp ma spal pe dinti sau ma sapunesc la dus, sa imi fac liste cand merg la cumparaturi mari, am zis eu,  (pe cele mici le-am ignorat inexplicabil,  iar acasa ma trezesc ca pe langa sticla de apa mi-am luat si o lotiune demachianta si o oja), reciclare, dar cu siguranta mai am o sumedenie de lucruri de imbunatatit. Sigur, ca la nivel psihologic, creierul meu a perceput noul si mi-a trimis mesaje de atentionare, deci am fost si mai atenta la cum functionez.

Si am observat dupa cum urmeaza:

1.        In primul rand am inceput cu trierea mancarii aflate in frigider si din nou am avut socul, ca desi merg cu liste dupa mine, arunc foarte multa mancare. Nu-s o gurmanda, si am avut o copilarie fericita.  Deci am aruncat mai mult de 60% din macarea cumparata cu o saptamana inainte. Apoi am plecat la piata pentru improspatarea frigiderului. Da, am fost f cumpatata, caci inca eram sub soc. Mananc cu o gura, nu cu mai multe, deci mi-am cumparat exact cat am realizat ca am nevoie atat pentru mancare gatita, cat si pentru mic-dejunuri. Asa am zis atunci, acum, la finalul saptamanii, n-a fost perfect. Caci in unele zile am fost nevoita sa mananc in oras, deci am cumparat prea putin sau nu am reusit sa ma organizez cum trebuie cu ce aveam.
2.        Apa, dupa cum spuneam, ziceam pana acum ca o folosesc moderat. Nu mai sunt sigura. O sa vad in luna asta daca e vreo diferenta in inregistrarea apometrelor. Pana acum, pe luna, consumam singura 4 metri cubi. Am fost in aceasta saptamana mult mai atenta la apa pentru gatit, si mai ales la apa pentru spalat vasele, caci acolo imi place sa curga continuu, nu am reusit sa ma conving pana acum sa o opresc.
3.        Obisnuinta cumparaturilor marunte inca a fost...o obisnuinta. Sa vad ce pot face in acest sens urmand recomandarile Unilever si agentiei 360Insights.

Nu m-am demotivat in aceasta saptamana, ci  mai degraba m-am motivat sa schimb si sa imbunatatesc ce e nevoie. Voi continua si saptamana asta, iar pe saptamana viitoare vom putea spune daca am putut, pot sau nu sa fiu sustenabila.

Va invit si pe voi, dragi bloggeri, sa experimentati. Ceva bun tot iese. Constientizarea e buna, lucreaza in creieras si mai devreme sau un pic mai tarziu vor aparea rezultate.

O saptamana sus-tenabila!

Zambet greu

Uneori mi-e foarte greu sa zambesc dimineata. Ce poate fi mai naspa in primele ore ale zilei ca uitatura in oglinda si zarirea unei mutre acre, care pare ca seamana cu a mea si chiar asa e si care mai are putin si musca?

Nu ca n-as vrea sa zambesc, nu ca n-as vrea sa ma trezesc razand, insa ceva din interior ma macina ca naiba. Mintea nu-si da odihna, eu n-am putere sa-i dau si croseteaza non-stop scenarii peste scenarii, alcatuind in fiecare zi un episod obositor al serialului meu de viata pentru toate privirile, auzurile .

Dar am zambit mult acum cativa ani, deci pot, e undeva acolo, trebuie scos din nou la suprafata. Zambeam din orice, ma bucuram din orice, radeam  si chicoteam tot timpul. Uneori  incerc sa-mi tot gasesc scuze si zic ca pe atunci nu aveam griji prea mari, nu trebuia sa imi asigur traiul singura, nu trebuia sa am un serviciu, aproape ca nu trebuia nimic, daaar faceam alegeri.  Deci stiam atunci intuitiv de alegere, caci nu aveam atatea ore de dezvoltare personala la activ. Acum am orele, dar nu-mi mai permit sa fac alegerile. Ce-nseamna asta? Parca cu cat stiu mai multe, cu atat devin mai obtuza. Sau pentru mine si problemele mele nu stiu sa-mi explic si apoi sa aplic tehnici, metode, cate si mai cate invatate. Dar is master pentru ceilalti. De-a dreptul ironic sau arogant sau mai greu de inteles pentru mine in aceste zile.

Nu-mi vine sa zambesc dimineata, caci de 1 an de zile cand ma trezesc imi amintesc ca nu trebuie sa merg la birou, caci nu mi-am gasit job intre timp. Asta macina mult din frumosul meu zambet. La fel de bine nu-mi vine sa zambesc cand imi dau seama ca nu stiu incotro s-o iau, cand ma uit in jur si-mi dau iar seama ca nu am o familie si ca nici nu stiu daca voi fi vreodata in stare sa mi-o fac. Si cate altele.

Apoi incerc din rasputeri sa imi aduc in primele randuri ale gandurilor lucrurile bune care mi se intampla acum in viata: boyfriend-ul cel drag mie si diminetile cand ii vad fatza, mana puternica de prieteni,  faptul ca nu platesc chirie datorita unora dintre prietenii de nadejde, tatal meu care e un suport real, intamplarile asa-zis „intamplatoare” din fiecare zi, iesirile din weekend, sport gratis la sala Magdei, ca-s in sfarsit soferita . Si uite asa, datorita exercitiului asta, mai reusesc sa zambesc.

Patetic? Poate. Dar pentru mine e tare trist. Dar imi propun sa zambesc mai mult zilele si anii urmatori. :)

Un mesaj de drag transmis catre cel drag – prin curieratul de spita nobila :)

Azi am apelat pentru prima data la curieratul pe bicla, curieratul de spita nobila, cum frumos le suna sloganul celor de la Tribul.

Am aflat de „mana de oameni pasionati de biciclete” acum doua saptamani, de la nimeni altul decat cel caruia vroiam a-i trimite "mesajul". Mi-a placut ideea, mai ales ca venea dupa ce vizionasem nu demult filmuletul despre mesagerii pe biciclete din New York. I-am cautat pe net, i-am gasit, i-am like-uit acolo unde am putut-o face, am discutat despre ei la o bere, le-am spus si altora despre acest frumos, eco, social serviciu.

Ieri ma gandeam cum as putea sa-i fac o surpriza celui drag sufletului meu, cum sa fac rost de un porumbel calator ori ceva de genul. Imediat mi-am gasit raspunsul: mesagerii de la Tribul pot sa-mi „teleporteze” mesajul.  Astazi, dupa ce aseara am „impachetat pachetul cat mai bine”, la ora lor de deschidere, i-am sunat. I-am dat fetei care mi-a raspuns detaliile trebuincioase, i-am zis timid ca trebuie sa vina curierul pana in Drumul Taberei, sa ia doar un pliculet, nu cine stie ce colet, apoi sa se intoarca in centru, spre Pta Alba Iulia. Imi era teama sa nu aud un oftat sau vreun „aaaa...”, dar nu, raspunsul a fost ca va veni un curier obisnuit cu zona.Rasufland usurata, am inchis telefonul, am zambit multumita. Apoi am primit un sms de confirmare cum ca va veni o curiera intr-o ora.

A fost o ora in care am tot invartit plicul pe-o parte si pe alta, l-am tot mutat din bucatarie in hol si viceversa, iar cand a sunat telefonul curierei i-am zbughit in intampinare. Ca nu mai aveam rabdare sa o astept sa ajunga pana in fata usii.

Am intalnit-o in fata blocului. Casca la locul ei, zambetul pe fata, iar bicicleta rosie o astepta cativa pasi mai incolo. Am scris ce trebuia, am semnat, se uita pe plic pentru a vedea destinatarul si adresa si-mi zice: „Da, stiu cladirea, stiu si persoana. Am ridicat ieri de la el un plic”. Na, zic in gandul meu, mica-i lumea. I-am dat de inteles ca e o surpriza si trebuie sa ajunga direct la persoana deja cunoscuta de amandoua J, a confirmat tacit, am mai intrebat-o cum ii place acest job si am privit-o cum pleca cu mesajul meu. Se pare ca singura neplacere a acestui job e caldura, atunci cand e.

Asadar, misiunea mea era indeplinita si eram atat de bucuroasa. Nu-mi ramane decat sa-i felicit din suflet pe toti cei care formeaza Tribul pentru idee si pentru ca o pun in practica.

Cum a reactionat destinatarul, asta ramane poveste doar pentru mine J .

Cum e sa fii broscar (copilot), unul pe patru roti?

Nu stiu care e sentimentul trait direct la „conducerea” unei broscute pe patru roti (sper sa experimentez cat mai curand), dar stiu care e cel de pe scaunul de copilot al uneia de acest gen.

Da, sunt copilot, mai bine zis copiloata, a unei broscute nascute in 1970, pe numele ei Broscu (asa cum a botezat-o un copil cu suflet frumos), de mai bine de 1 an. Am facut cunostinta in vara anului trecut. Era seara. Timida si nerabdatoare am trecut, zic eu, testul de introducere: am privit-o in ochii galesi si ademenitori, am placut-o din prima, m-a lasat sa deschid o usa spre interiorul ei, sa intru in intimitatea ei si m-a poftit sa iau un loc. Am tras cu coada ochiului sa vad cum arata dupa 40 de ani, eu fiind cu ceva ani mai tanara ca ea. Am observat anii trecuti peste ea (rugina usor observabila a caroseriei, interiorul afectat de trecerea anilor, dar cu mirosul placut de vechi), dar am remarcat eleganta, simplitatea si demnitatea cu care isi afisa varsta. I-am zambit, i-am multumit ca sunt acolo si am pornit la drum. Au fost doar cativa kilometri parcursi, asa cum este o prima intalnire, mai scurta, dar care ramane in amintire si suflet pentru multi ani. Motorul trrr-aia si torcea, mirosea in interior a vechi si putin a benzina, vedeam  lumea exterioara cu alti ochi, caci priveam printr-o alta forma de geam: una cu o panorama de poveste, care parca reda povesti. Apoi, a fost parcata la noua ei casa. Si ne astepta mereu cu aceiasi ochi galesi si ademenitori.

De fiecare data ne studiam reciproc, ma bucuram cand o/il (ca doar e Broscu, masculin, gen :) ) vedeam si ma intrebam mereu oare ce surprize placute ne mai pregateste.

Dupa cateva zile de la prima intalnire i-am propus un drum mai lung de parcurs. Un drum cu istorie, cu locuri frumoase de vizitat, in patria Dobrogei. A pornit la drum fara emotii. Noi, cei care o insoteam, desi emotionati de drag, dar cu zambetele cat toata dimensiunea habitaclului, eram siguri ca ne este o calauza stoinica.  Ne-am inceput calatoria, motorul trrr-aia, vitezometrul indica uneori si 120km/h, oamenii masinilor „moderne” claxonau, iar unii pietoni se opreau pentru a ne face cu mana. Cei mai entuziasmati si sinceri erau copiii, care isi atentionau prietenii de joaca si aveau un zambet larg de bucurie.

Eu, in comparatie cu Marlin Monroe si rochia ei zburatoare in a vantului putere, ma simteam in anii 70 cu esarfa in vant chiar prin ferastruica cea mica a usii din partea mea.

Am mers mult, am ascultat cate ceva la radio pe UM (inca nu aveam antena), am oprit pentru poze, vremea era pe masura, soarele ne acompania, lumina era parca pentru alte vremuri, vremuri pentru a te bucura de momentul acela si atat. Nu sunt vorbe mari, sunt vorbe dintr-o experienta traita. Nu stiu ce experiente traiau cei care mergeau in astfel de masini in anii 70, dar cred ca erau experiente de o simplitate si o normalitate care noua ne lipsesc in aceste zile.

Si asa am ajuns in Tulcea, orasul numit asa de pe timpul lui Mircea cel Batran. Ne-am oprit la Monumentul Independentei, ne-a asteptat Broscu la poarta de intrare, fiind singura masinutza care jubila la inganarea zilei cu noaptea. A si am innoptat acolo, a doua zi continuandu-ne calatoria catre Bucuresti.

A fost prima plimbare mai lunga dupa cea despre care v-am povestit. Uneori imi vine greu sa descriu in cuvinte despre ceea ce traiesc, dar cred ca din urmatoarele povestioare va veti da singuri seama. Eu ma bucur si traiesc cat pot de mult aceste experiente. Visam din adolescenta sa merg intr-o broscuta pe patru roti, de pe vremea cand unchiul unei bune prietene (care ne-a fost „copil” in Broscu in alta calatorie) conducea voios una in orasul meu natal.