Nu stiu care e sentimentul trait direct la „conducerea”
unei broscute pe patru roti (sper sa experimentez cat mai curand), dar stiu care
e cel de pe scaunul de copilot al uneia de acest gen.
Da, sunt copilot, mai bine zis copiloata, a unei
broscute nascute in 1970, pe numele ei Broscu (asa cum a botezat-o un copil cu
suflet frumos), de mai bine de 1 an. Am facut cunostinta in vara anului trecut.
Era seara. Timida si nerabdatoare am trecut, zic eu, testul de introducere: am
privit-o in ochii galesi si ademenitori, am placut-o din prima, m-a lasat sa
deschid o usa spre interiorul ei, sa intru in intimitatea ei si m-a poftit sa
iau un loc. Am tras cu coada ochiului sa vad cum arata dupa 40 de ani, eu fiind
cu ceva ani mai tanara ca ea. Am observat anii trecuti peste ea (rugina
usor observabila a caroseriei, interiorul afectat de trecerea anilor, dar cu
mirosul placut de vechi), dar am remarcat eleganta, simplitatea si demnitatea
cu care isi afisa varsta. I-am zambit, i-am multumit ca sunt acolo si am pornit
la drum. Au fost doar cativa kilometri parcursi, asa cum este o prima
intalnire, mai scurta, dar care ramane in amintire si suflet pentru multi ani.
Motorul trrr-aia si torcea, mirosea in interior a vechi si putin a benzina,
vedeam lumea exterioara cu alti ochi,
caci priveam printr-o alta forma de geam: una cu o panorama de poveste, care
parca reda povesti. Apoi, a fost parcata la noua ei casa. Si ne astepta mereu
cu aceiasi ochi galesi si ademenitori.
De fiecare data ne studiam reciproc, ma bucuram
cand o/il (ca doar e Broscu, masculin, gen :) ) vedeam si ma intrebam mereu oare ce surprize placute ne mai pregateste.
Dupa cateva zile de la prima intalnire i-am
propus un drum mai lung de parcurs. Un drum cu istorie, cu locuri frumoase de
vizitat, in patria Dobrogei. A pornit la drum fara emotii. Noi, cei care o
insoteam, desi emotionati de drag, dar cu zambetele cat toata dimensiunea
habitaclului, eram siguri ca ne este o calauza stoinica. Ne-am inceput calatoria, motorul trrr-aia,
vitezometrul indica uneori si 120km/h, oamenii masinilor „moderne” claxonau,
iar unii pietoni se opreau pentru a ne face cu mana. Cei mai entuziasmati si
sinceri erau copiii, care isi atentionau prietenii de joaca si aveau un zambet
larg de bucurie.
Eu, in comparatie cu Marlin Monroe si rochia
ei zburatoare in a vantului putere, ma simteam in anii 70 cu esarfa in vant
chiar prin ferastruica cea mica a usii din partea mea.
Am mers mult, am ascultat cate ceva la radio
pe UM (inca nu aveam antena), am oprit pentru poze, vremea era pe masura, soarele
ne acompania, lumina era parca pentru alte vremuri, vremuri pentru a te bucura
de momentul acela si atat. Nu sunt vorbe mari, sunt vorbe dintr-o experienta
traita. Nu stiu ce experiente traiau cei care mergeau in astfel de masini in
anii 70, dar cred ca erau experiente de o simplitate si o normalitate care noua
ne lipsesc in aceste zile.
Si asa am ajuns in Tulcea, orasul numit asa de
pe timpul lui Mircea cel Batran. Ne-am oprit la Monumentul Independentei, ne-a
asteptat Broscu la poarta de intrare, fiind singura masinutza care jubila la
inganarea zilei cu noaptea. A si am innoptat acolo, a doua zi continuandu-ne
calatoria catre Bucuresti.
A fost
prima plimbare mai lunga dupa cea despre care v-am povestit. Uneori imi vine
greu sa descriu in cuvinte despre ceea ce traiesc, dar cred ca din urmatoarele
povestioare va veti da singuri seama. Eu ma bucur si traiesc cat pot de mult aceste
experiente. Visam din adolescenta sa merg intr-o broscuta pe patru roti, de pe
vremea cand unchiul unei bune prietene (care ne-a fost „copil” in Broscu in
alta calatorie) conducea voios una in orasul meu natal.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu