Un mesaj de drag transmis catre cel drag – prin curieratul de spita nobila :)

Azi am apelat pentru prima data la curieratul pe bicla, curieratul de spita nobila, cum frumos le suna sloganul celor de la Tribul.

Am aflat de „mana de oameni pasionati de biciclete” acum doua saptamani, de la nimeni altul decat cel caruia vroiam a-i trimite "mesajul". Mi-a placut ideea, mai ales ca venea dupa ce vizionasem nu demult filmuletul despre mesagerii pe biciclete din New York. I-am cautat pe net, i-am gasit, i-am like-uit acolo unde am putut-o face, am discutat despre ei la o bere, le-am spus si altora despre acest frumos, eco, social serviciu.

Ieri ma gandeam cum as putea sa-i fac o surpriza celui drag sufletului meu, cum sa fac rost de un porumbel calator ori ceva de genul. Imediat mi-am gasit raspunsul: mesagerii de la Tribul pot sa-mi „teleporteze” mesajul.  Astazi, dupa ce aseara am „impachetat pachetul cat mai bine”, la ora lor de deschidere, i-am sunat. I-am dat fetei care mi-a raspuns detaliile trebuincioase, i-am zis timid ca trebuie sa vina curierul pana in Drumul Taberei, sa ia doar un pliculet, nu cine stie ce colet, apoi sa se intoarca in centru, spre Pta Alba Iulia. Imi era teama sa nu aud un oftat sau vreun „aaaa...”, dar nu, raspunsul a fost ca va veni un curier obisnuit cu zona.Rasufland usurata, am inchis telefonul, am zambit multumita. Apoi am primit un sms de confirmare cum ca va veni o curiera intr-o ora.

A fost o ora in care am tot invartit plicul pe-o parte si pe alta, l-am tot mutat din bucatarie in hol si viceversa, iar cand a sunat telefonul curierei i-am zbughit in intampinare. Ca nu mai aveam rabdare sa o astept sa ajunga pana in fata usii.

Am intalnit-o in fata blocului. Casca la locul ei, zambetul pe fata, iar bicicleta rosie o astepta cativa pasi mai incolo. Am scris ce trebuia, am semnat, se uita pe plic pentru a vedea destinatarul si adresa si-mi zice: „Da, stiu cladirea, stiu si persoana. Am ridicat ieri de la el un plic”. Na, zic in gandul meu, mica-i lumea. I-am dat de inteles ca e o surpriza si trebuie sa ajunga direct la persoana deja cunoscuta de amandoua J, a confirmat tacit, am mai intrebat-o cum ii place acest job si am privit-o cum pleca cu mesajul meu. Se pare ca singura neplacere a acestui job e caldura, atunci cand e.

Asadar, misiunea mea era indeplinita si eram atat de bucuroasa. Nu-mi ramane decat sa-i felicit din suflet pe toti cei care formeaza Tribul pentru idee si pentru ca o pun in practica.

Cum a reactionat destinatarul, asta ramane poveste doar pentru mine J .

Cum e sa fii broscar (copilot), unul pe patru roti?

Nu stiu care e sentimentul trait direct la „conducerea” unei broscute pe patru roti (sper sa experimentez cat mai curand), dar stiu care e cel de pe scaunul de copilot al uneia de acest gen.

Da, sunt copilot, mai bine zis copiloata, a unei broscute nascute in 1970, pe numele ei Broscu (asa cum a botezat-o un copil cu suflet frumos), de mai bine de 1 an. Am facut cunostinta in vara anului trecut. Era seara. Timida si nerabdatoare am trecut, zic eu, testul de introducere: am privit-o in ochii galesi si ademenitori, am placut-o din prima, m-a lasat sa deschid o usa spre interiorul ei, sa intru in intimitatea ei si m-a poftit sa iau un loc. Am tras cu coada ochiului sa vad cum arata dupa 40 de ani, eu fiind cu ceva ani mai tanara ca ea. Am observat anii trecuti peste ea (rugina usor observabila a caroseriei, interiorul afectat de trecerea anilor, dar cu mirosul placut de vechi), dar am remarcat eleganta, simplitatea si demnitatea cu care isi afisa varsta. I-am zambit, i-am multumit ca sunt acolo si am pornit la drum. Au fost doar cativa kilometri parcursi, asa cum este o prima intalnire, mai scurta, dar care ramane in amintire si suflet pentru multi ani. Motorul trrr-aia si torcea, mirosea in interior a vechi si putin a benzina, vedeam  lumea exterioara cu alti ochi, caci priveam printr-o alta forma de geam: una cu o panorama de poveste, care parca reda povesti. Apoi, a fost parcata la noua ei casa. Si ne astepta mereu cu aceiasi ochi galesi si ademenitori.

De fiecare data ne studiam reciproc, ma bucuram cand o/il (ca doar e Broscu, masculin, gen :) ) vedeam si ma intrebam mereu oare ce surprize placute ne mai pregateste.

Dupa cateva zile de la prima intalnire i-am propus un drum mai lung de parcurs. Un drum cu istorie, cu locuri frumoase de vizitat, in patria Dobrogei. A pornit la drum fara emotii. Noi, cei care o insoteam, desi emotionati de drag, dar cu zambetele cat toata dimensiunea habitaclului, eram siguri ca ne este o calauza stoinica.  Ne-am inceput calatoria, motorul trrr-aia, vitezometrul indica uneori si 120km/h, oamenii masinilor „moderne” claxonau, iar unii pietoni se opreau pentru a ne face cu mana. Cei mai entuziasmati si sinceri erau copiii, care isi atentionau prietenii de joaca si aveau un zambet larg de bucurie.

Eu, in comparatie cu Marlin Monroe si rochia ei zburatoare in a vantului putere, ma simteam in anii 70 cu esarfa in vant chiar prin ferastruica cea mica a usii din partea mea.

Am mers mult, am ascultat cate ceva la radio pe UM (inca nu aveam antena), am oprit pentru poze, vremea era pe masura, soarele ne acompania, lumina era parca pentru alte vremuri, vremuri pentru a te bucura de momentul acela si atat. Nu sunt vorbe mari, sunt vorbe dintr-o experienta traita. Nu stiu ce experiente traiau cei care mergeau in astfel de masini in anii 70, dar cred ca erau experiente de o simplitate si o normalitate care noua ne lipsesc in aceste zile.

Si asa am ajuns in Tulcea, orasul numit asa de pe timpul lui Mircea cel Batran. Ne-am oprit la Monumentul Independentei, ne-a asteptat Broscu la poarta de intrare, fiind singura masinutza care jubila la inganarea zilei cu noaptea. A si am innoptat acolo, a doua zi continuandu-ne calatoria catre Bucuresti.

A fost prima plimbare mai lunga dupa cea despre care v-am povestit. Uneori imi vine greu sa descriu in cuvinte despre ceea ce traiesc, dar cred ca din urmatoarele povestioare va veti da singuri seama. Eu ma bucur si traiesc cat pot de mult aceste experiente. Visam din adolescenta sa merg intr-o broscuta pe patru roti, de pe vremea cand unchiul unei bune prietene (care ne-a fost „copil” in Broscu in alta calatorie) conducea voios una in orasul meu natal.