Zambet greu

Uneori mi-e foarte greu sa zambesc dimineata. Ce poate fi mai naspa in primele ore ale zilei ca uitatura in oglinda si zarirea unei mutre acre, care pare ca seamana cu a mea si chiar asa e si care mai are putin si musca?

Nu ca n-as vrea sa zambesc, nu ca n-as vrea sa ma trezesc razand, insa ceva din interior ma macina ca naiba. Mintea nu-si da odihna, eu n-am putere sa-i dau si croseteaza non-stop scenarii peste scenarii, alcatuind in fiecare zi un episod obositor al serialului meu de viata pentru toate privirile, auzurile .

Dar am zambit mult acum cativa ani, deci pot, e undeva acolo, trebuie scos din nou la suprafata. Zambeam din orice, ma bucuram din orice, radeam  si chicoteam tot timpul. Uneori  incerc sa-mi tot gasesc scuze si zic ca pe atunci nu aveam griji prea mari, nu trebuia sa imi asigur traiul singura, nu trebuia sa am un serviciu, aproape ca nu trebuia nimic, daaar faceam alegeri.  Deci stiam atunci intuitiv de alegere, caci nu aveam atatea ore de dezvoltare personala la activ. Acum am orele, dar nu-mi mai permit sa fac alegerile. Ce-nseamna asta? Parca cu cat stiu mai multe, cu atat devin mai obtuza. Sau pentru mine si problemele mele nu stiu sa-mi explic si apoi sa aplic tehnici, metode, cate si mai cate invatate. Dar is master pentru ceilalti. De-a dreptul ironic sau arogant sau mai greu de inteles pentru mine in aceste zile.

Nu-mi vine sa zambesc dimineata, caci de 1 an de zile cand ma trezesc imi amintesc ca nu trebuie sa merg la birou, caci nu mi-am gasit job intre timp. Asta macina mult din frumosul meu zambet. La fel de bine nu-mi vine sa zambesc cand imi dau seama ca nu stiu incotro s-o iau, cand ma uit in jur si-mi dau iar seama ca nu am o familie si ca nici nu stiu daca voi fi vreodata in stare sa mi-o fac. Si cate altele.

Apoi incerc din rasputeri sa imi aduc in primele randuri ale gandurilor lucrurile bune care mi se intampla acum in viata: boyfriend-ul cel drag mie si diminetile cand ii vad fatza, mana puternica de prieteni,  faptul ca nu platesc chirie datorita unora dintre prietenii de nadejde, tatal meu care e un suport real, intamplarile asa-zis „intamplatoare” din fiecare zi, iesirile din weekend, sport gratis la sala Magdei, ca-s in sfarsit soferita . Si uite asa, datorita exercitiului asta, mai reusesc sa zambesc.

Patetic? Poate. Dar pentru mine e tare trist. Dar imi propun sa zambesc mai mult zilele si anii urmatori. :)